…yes, in spite of all,
Some shape of beauty moves away the pall
From our dark spirits.
(John Keats)
Sunt departari cu care pur si simplu nu poti lupta.
…unde se arata ca nu invat niciodata lectiile cum trebuie. Si ma invart in acelasi cerc nestiind exact unde gresesc de nu gasesc iesirea din bucla.
…si unde se arata ca lucrurile mici-mici produc tulburari mai mari decat ne-am fi asteptat.
Azi, rasfoind o carticica intr-o librarie, m-a izbit o intrebare, ridicata din paginile cartii: Eu de ce sunt aici? Am fost tentata sa o cumpar, dar m-am razgandit, nu din ratiuni economice (era 5 lei 
), ci pentru ca stilul nu prea era pe gustul meu.
Dar intrebarea a ramas undeva suspendata: Eu de ce sunt aici?
Edit: Pentru raspunsul (indirect ) pe care l-am primit … multumesc.
Aceasta melodie ma enerveaza (la fel ca toate melodiile care sunt special facute ca sa creeze melancolii inutile), dar nu ma pot opri din a o asculta. Si tot apas replay.
Sa fii. Sa taci. Sa asculti. Sa accepti tot ce auzi.
Liniste…un fel de bine , un fel de rau
Sunt lucruri pe care le vars aici cu o oarecare indecenta. Ma bazez pe anonimat, intotdeauna am facut-o.
E o vara care devine apasatoare.
Si inteleg in cel mai dureros mod ce inseamna: “Nu fac binele pe care il doresc, ci raul pe care nu-l doresc” (citat aproximativ, Pavel?; sa nu uit sa caut maine exact). Si ce mi-a spus cineva era previzibil, desi imi era teama sa aud: “desi vorbesti asa, nu vad nici o schimbare la tine”. Ce sa mai zic? Sa tin minte sa nu mai judec pe nimeni pentru ca fiecare face ce poate si ce stie, iar faptele nu sunt decat o particica din tablou. Tabloul in intregime cuprinde si ganduri, si neputinte, si zestrea cu care am venit, si hrana primita de la parinti, cuprinde tot ceea ce suntem. Iar tabloul asta nu poate fi judecat decat de Dumnezeu.
Muzica de vara
Am terminat de citit “Eva Luna”, de Isabel Allende. Imi pare bine ca am descoperit-o, imi aduce aminte de Garcia Marquez. Realism magic, dupa cum citesc in descriere (si imi place mult si gandul ca iata, realul poate sa fie si magic, dupa cum am crezut mereu). E aceeasi senzatie de a citi o poveste pe care am avut-o cand am pus mana prima data pe “Un vec de singuratate” . De tinut minte: povestind, poti supravietui insuportabilului.
A venit randul lui Kurt Vonnegut, cu “Planeta maimutelor”. Tuturor pare sa le placa , asa ca mai fac o incercare, dupa “Galapagos” pe care cred ca nici nu am terminat-o.
Bucuria nu vine din ce mi se intampla, ci din modul cum reactionez eu la evenimentele vietii.
Poti sa iubesti fara sa-ti doresti sa posezi acel ceva/cineva iubit? Sper sa invat.
Un Dumnezeu care nu mai imi implineste dorintele, ci ma ajuta sa nu imi implinesc dorintele.
Edit: Si sa nu uit sa renunt la ce nu e real.
