You are currently browsing the monthly archive for octombrie 2008.
Stau aici. Astept. Inaintea mea esti tu. In urma mea esti tu.
Sunt si singura si foarte fericita.
As vrea sa-ti spun multumesc.
As vrea sa intreb. Sa inteleg.
Dar ma opresc. Si stau inaintea ta. Iar tacerea mea vorbeste mai bine decat o fac cuvintele mele.
Iar tacerea e singurul lucru pe care ti-l mai pot darui. Iarta-ma.
Hooverphonic -Eden
Sunt zile in care ma surp in mine si cu cat ma zbat cu atat mai adanc cobor.
Duminica greu de uitat. Tigari, plans si o carte care mi-a amintit. De vise. De iubire. De un alt eu, care inca nu-si pierduse inocenta. Nu mi-am plans de mila, dar am plans pentru mine, pentru partea din mine care a murit. Am bocit ca la o inmormantare.
Vreau sa uit. Vreau sa uit, pentru ca realitatea ma obliga sa uit. Vreau sa uit, pentru ca mi-e teribil de frica sa nu raman incremenita in momentul asta si sa uit sa traiesc.
Nu mai vreau decat sa uit.
Muzica de demult, de cand eram copil inca…
Micul print, povestea care ma fascineaza, mereu altfel. Cand o voi citi fara sa-mi mai spuna nimic, inseamna ca am murit.
Iata cum il invata vulpea pe Micul print ca se imblanzesc oamenii:
“Trebuie sa ai foarte multa rabdare [...]. La inceput, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, in iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvant. Graiul e izvor de neintelegeri. Insa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce in ce mai aproape de mine …
Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit.”
Sa ne rugam deci sa fim si noi imblanziti…
Hai sa ne jucam de-a oamenii mari. Uite, tu poti sa devii stresat din cauza job-ului. Uite, eu pot sa ma prefac ca sunt gospodina, si ca o splendida gospodina voi calca, voi gati si iti voi atrage atentia atunci cand lasi mizerie in urma ta.
Hai sa ne jucam de-a oamenii mari. Eu voi da 150 lei pentru ca un hairstylist sa ma tunda si imi fac abonament la sala. Tu poti sa mergi la meciuri cu baietii si sa te intorci beat la mine.
Hai sa ne jucam de-a oamenii mari. Tu poti sa ma minti, eu pot sa ma prefac ca nu-mi dau seama. Putem sa ne prefacem ca ne iubim, in timp ce dragostea noastra se rostogoleste muribunda la picioarele noastre.
Hai. Vrei sa ne jucam putin de-a oamenii mari?
Visam sa fim iubiti. Nu iubiti pentru ca…suntem frumosi, destepti, sensibili, bogati etc.
Sa fim iubiti cand ne e rau, pentru ca atunci cand ne e bine ne iubim singuri.
Sa fim iubiti cand suntem bolnavi, pentru ca atunci cand suntem sanatosi nu avem nevoie de grija.
Sa fim iubiti cand simtim ca lucrurile o iau razna.
Cand ne scapa toate de sub control.
Cand ne simtim ignoranti, cand nu ne ies lucrurile asa cum ne asteptam, cand nu mai avem bani nici de paine, cand incepem sa imbatranim, cand ne simtim coplesiti, cand nici noi nu ne mai iubim.
Dar cine spune ca o astfel de dragoste ne poate fi daruita de o alta fiinta? Si daca asta vrem, oare noi putem la randul nostru iubi in felul asta?
O prietena imi spune azi ca asteapta sa se intorca prietenul ei pentru a fi fericita. Pana atunci isi pune viata “on hold”, sau cel putin asa simte ca face.
Am trecut prin asta, imi amintesc momente in care nu traiam decat pentru a astepta ceva ce urma sa vina: o intalnire dupa doua saptamani de absenta, intoarcerea din Belgia. Si asteptam, si asteptam, iar timpul acela a murit, sau numai pare mort fiindca eu eram pe jumatate moarta.
Inca ma trezesc asteptand… asteptand fericiri viitoare. Desi de atatea ori am hotarat sa nu mai astept ceva ce va sa vina, sa ma concentrez numai pe ziua de azi, pe ceea ce traiesc acum…dar invat, in fiecare zi invat putin cate putin sa las viitorul in pace.
“Suferinta, unii oameni sunt pregatiti s-o accepte. Dar ii doare ca n-o pot intelege.”
“Numai ca nasterea din apa si din duh preface – fara a o desfiinta – si suferinta in fericire”
Intrebarea obsesiva pe care ne-o punem cand ne copleseste o durere: “De ce?”. De ce asa, de ce acum, de ce eu, de ce nu se termina odata, de ce… Cat e de greu sa te imprietenesti cu suferinta ta, sa nu o percepi ca pe un dusman de care trebuie sa scapi prin orice mijloace, mijloace care de cele mai multe ori nu aduc decat o iluzorie eliberare. Sa stai in fata durerii si sa-i spui: “Inteleg ca trebuie sa fie asa” si apoi sa lasi durerea aia sa-ti intre in inima. In mod paradoxal, cand nu i te mai opui, durerea incepe sa-si piarda treptat din putere, se stinge de la sine.
Azi in biserica. Ma uit la ceas. 10:40. Dupa ceva vreme din nou 10:40. Timpul nu ar trebui sa curga in biserica, ce e acolo e in afara timpului.
Alt ceas, in aceeasi biserica. 14:50. Imi vine sa rad, doar stiam ca nu trebuie sa ma uit la ceas, dar impulsurile din timpul saptamanii sunt greu de lepadat.
Timpul are putina importanta, doar timpul in care am iubit, in care am zambit, in care ne-am jucat, in care am fost inocenti, doar timpul acela se contorizeaza. Restul, e praf.
Egoismul – unde e granita intre egoismul care ne separa de ceilalti si cel care ne salveaza de la autodistrugere? Sau asta din urma nu e egoism, ci simplu instinct de conservare?
Cat e de greu sa ajungi in punctul in care sa-ti spui: gata, ma opresc din a-mi face rau, chiar daca mi-e mai rau pe moment. Momentul in care simti o voce timida din tine spunandu-ti: stiu ca ti-e greu, dar ai incredere, mai rau de atat nu poate sa-ti fie.
Azi am simtit dupa mult timp ca pot sa spun: nu-mi pasa cat de rau iti este tie, ma intereseaza cat de rau mi-e mie. Stii ca mint, imi pasa ca ti-e rau. Dar vezi tu, am invatat lectia pe care te chinuiesti de ceva timp sa ma inveti: mereu sa cad in picioare si mereu sa pun pe primul plan binele meu. Si iti multumesc.
