You are currently browsing the monthly archive for noiembrie 2008.
Ziua de azi as fi vrut sa nu existe.
O zi in care realitatea m-a facut sa uit de ceea ce mi se pareau a fi necazurile sau durerile mele. Fiindca a aparut o alta durere, mai pregnanta, nemiloasa, cu care nu am cum sa lupt si in fata careia nu stiu cum sa reactionez.
Inca sper ca nu e adevarat, dar stiu ca maine, cand ajung acasa, va deveni real. Maine ma duc sa iau parte la inmormantarea matusii mele, care azi dimineata isi bea cafeaua cand a vorbit tatal meu cu ea, iar dupa-amiaza era moarta. Matusa mea care face parte din copilaria mea.
Si mi-e frica. De durerea si de socul pe care o sa le vad in jur. Si sunt egoista, si nu vreau sa ma las coplesita de toata durerea asta, fiindca de-abia incepusem sa imi revin din depresia in care cazusem. Nu stiu ce sa fac, ce sa spun, cum sa ma port, cum sa nu ma las doborata, cum sa fiu egoista si cum sa nu fiu egoista. Nu stiu nimic. Decat ca intr-o dimineata iti bei cafeaua, si apoi gata.
De vreo saptamana imi tot revin in minte doua versuri de Marin Sorescu: “Eu mut o zi alba, el muta o zi neagra”. Nu stiu de ce, pentru ca nu am mai citit Sorescu de multi, multi ani. Asa ca am cautat poezia,am recitit-o, dar tot nu-mi dau seama de ce mi-am amintit deodata de ea.
“Eu mut o zi alba,
El muta o zi neagra.
Eu înaintez un vis,
El mi-l ia la razboi.
El îmi ataca plamânii,
Eu ma gândesc un an la spital,
Fac o combinatie stralucita
Si-i câstig o zi neagra.
El muta o nenorocire
Si ma ameninta cu cancerul
(Care merge deocamdata în forma de cruce)
Dar eu îi pun în fata o carte
Si-l silesc sa se retraga.
Îi mai câstig câteva piese,
Dar, uite, jumatate din viata mea
E scoasa pe margine.
— O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
Îmi spune el.
— Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremura pentru orice miscare a mea.
Eu îmi aprind o tigara
Si continui partida. “
Se facea ca eram fericita, iar fericirea mea semana ciudat de tare cu un fluture mov.
So in a manner of speaking
I just want to say
That just like you I should find a way
To tell you everything
By saying nothing.
Iarna asta a venit cu atatea doruri…
With only one word
You took the ice out of the air again
And put the heat back in the sun again
With only one word
With only one word
You put the weapons of the world away
It’s funny how one single thing you choose to say
Will change the world and then
It suddenly means something better
Every single thing I see, good or bad
You make it mean something better
Every pleasure, every pain
Every nightmare that I dream
Make it mean something better
With only one word
You change the ending of a tragedy
And summon power from the injuries
With only one word
Mai stiu povesti? Stand toata ziua printre cifre, gandindu-ma tot timpul la cum sa mai facem niste savinguri (tot timpul e un picut exagerat, dar nu strica sa par foarte dedicata muncii), ma intreb daca mai stiu povesti.
Am prejudecata ca profesia te defineste ca si om. Daca te ocupi toata ziua de cifre, ajungi sa gandesti, mai devreme sau mai tarziu, mai degraba in termeni cantitativi decat calitativi. Ma trezesc uneori gandind procentual, ceva de genul: daca cineva imi spune “aproape bun” mie imi vine sa-l intreb cat de aproape de bun e “aproape bun” – e 90%, 50%?
Dar daca stau mai bine sa ma gandesc, nu e vorba de finante, ci de matematica. Mi-a placut mereu matematica, modul cum, daca o iei pe drumul cel bun, ajungi cu siguranta la final, triumful pe care il aveam cand mai cadea o bariera a neintelegerii, modul cum se impleteau teoremele si axiomele pentru a te duce unde voiai tu sa ajungi, si mai ales faptul ca pentru orice puteai gasi un model. Mi se face uneori dor de simplitatea pe care o vad eu in matematica, mi-ar fi placut sa fac din asta o profesie, dar nu m-am priceput niciodata prea mult la alegeri. Si, pana la urma, poate nu matematica m-a fascinat, ci certitudinile pe care le vedeam posibile in matematica, dar lipseau cu desavarsire oriunde altundeva, si mai ales in mine.
Si totusi cum se leaga povestile de matematica? Nu stiu prea bine. Cred ca tanjesc dupa un echilibru intre partea rationala si cea care poate sa inventeze si sa spuna povesti.
Rutina e ca un bloc cenusiu de care ma izbesc zilnic. Uneori, rareori, apare cate o spartura in zid, prin care patrunde lumina, viata, bucurie. Cand se intampla asta, toate par bune asa cum sunt, iar fericirea nu mai e doar un cuvant gol.
Dar spartura e doar o spartura, iar zidul prea compact pentru a putea sa-l daram.Cenusiul invinge intotdeauna. Si totusi stiu ca dincolo este viata, doar ca trebuie sa invat sa ajung acolo. Si teama: daca voi ramane mereu pe langa zid?
O zi total indiferenta la legile fizicii. Mi-e dor de asta.
Concediu medical 2 zile. As fi preferat sa fiu la serviciu sanatoasa decat asa, dar e buna si odihna la ceva.
Lancezesc in pat, fiindca mai mult nu pot face. Ma uit la seriale, fiindca sa citesc nu prea pot din cauza durerilor de cap. Mai plang din cand in cand, numai asa, ca sa nu-mi pierd antrenamentul.
In rest, totul e bine in paradisul meu.
Cea mai noua obsesie: Koop- Come to me
Cateva zile de boala, depresie, agitatie interioara, dar ceva bun tot a iesit din ele. O carte – Cea care alina, Anna Gavalda, si un film-Paris. Si vreo doua ganduri. Unu: chiar devenim raspunzatori pentru cei pe care ii iubim sau i-am iubit. Doi: trebuie sa cresc nitel, sa evoluez (asta legat de faptul ca m-am trezit repetand niste tipare de comportament care stiu sigur ca ma duc nicaieri si pe care credeam ca le-am lasat in urma).
Si am descoperit Koop si ma bate gandul sa ma duc la concert :
Koop-Island Blues
