You are currently browsing the monthly archive for decembrie, 2008.
Am facut-o lata. Adica din tot echilibrul meu indelung construit, modelat, ingrijit, s-a ales praful.
Fiindca eram bucuroasa ca mi-am recapatat echilibrul, mi l-am pierdut. Sau l-am ratacit un pic. Trebuie sa scotocesc bine prin camera ca sa vad unde s-a ascuns, am o banuiala ca dupa pat. Acolo se ascunde cel mai des echilibrul meu, fiindca ii plac locurile intunecoase.
Acum, daca nu gasesc echilibrul pierdut, va trebui sa-mi inventez altul, mai frumos, mai colorat, mai solid. Cu mai multe buzunare, si cu o pelerina care sa ma apere de ploi si de frig.
Carly Simon – I haven’t got time for the pain
Uneori, cele mai frumoase intamplari pornesc de la o poveste.
“Spune-mi o poveste” rostit intr-o noapte-dimineata se poate transforma intr-o poveste care dureaza ani. Iar sfarsitul povestii se intampla, rotund, tot printr-un “spune-mi o poveste”, doar ca de data asta cel care a fost rugat nu mai reuseste sa spuna povestea.
Dar si povestile se mai impiedica pe drum. Uneori uitam ca au nevoie de un pic de actiune, pentru a nu plictisi. Uneori au nevoie de un pic de mister, pentru a ne tine treji. Uneori au nevoie de un pic de poezie, pentru momentele cand suntem obositi si vrem doar sa ne linistim. Uitam sa povestim si sa scriem povestea, si totul cade in banal, in uitare de noi.
Pentru povestile care nu mor niciodata si pentru povestitorii care nu le lasa sa moara, de Craciun sa inchinam un pahar.
Edit: Am dat de melodia asta a lui Tori Amos, care mi-a amintit cumva ceva legat de povesti.
Am ajuns acasa. Craciun calduros, linistit. Sentimentul ca, asa lipsit de evenimente, zile de Craciun de genul asta imi vor parea peste ani un mic paradis pierdut.
Putini colindatori, din fericire. Si zapada, multa zapada, care m-a facut fericita.
Un pic de suparare ca nu m-a sunat cineva. Ego-ul e treaz si vegheaza. Dar sunt bine.
Si o poza cu oraselul meu sub zapada:
Cred ca pauza de gandit,simtit si baut ceai s-a terminat. Adica sunt la a doua ceasca de ceai, deci trebuie sa se fi terminat.
Stiu ca stai la panda. Stiu ca trebuie sa fiu tot timpul in alerta pentru ca nu cumva, intr-un moment de neatentie, un gand negativ sa scape liber, si tu, draga mea Depresie de sarbatori, sa castigi. Stiu ca esti aici, aproape. Stiu ca ai impresia ca daca reusesti sa-mi transmiti gandul ca singuratatea de sarbatori e patetica, si ca ar trebui sa-mi plang de mila, iti voi ceda.
Ei bine, eu stiu ca asta e treaba ta, si nu sunt suparata. Chiar nu sunt suparata. Really I am not. Eu vreau doar sa stii ca nu vreau sa imi petrec Craciunul cu tine. Asta este, stiu ca e greu de aceptat respingerea, dar va trebui sa intelegi.
Cu drag,
prietena ta.
Momente in care ma simt indragostita. Cu capul in nori, cu pulsul ridicat, un pic mai zambareata decat de obicei, si imbracata mai frumos, ca si cum m-as intalni cu el. Doar ca lipseste obiectul (subiectul?) indragostirii. Hmmm…
“Sa cercetam bine
Cine se ascunde sub noi,
Sa fim foarte atenti
pe cine numim
Eu.”
(Marin Sorescu)
Am intrat intr-o pauza de gandit, simtit si de baut ceai. Multa treaba, multe iluzii, un pic de liniste din cand in cand, un pic de neliniste deseori, sentimente confuze, amintiri fara rost, nici o carte citita.
*
A fost si petrecerea de Craciun si m-am simtit bine, ceea ce m-a surprins un pic. Si am dansat, ceea ce chiar nu imi sta in fire.
*
Depresia mea e o doamna serioasa si severa, care se uita pe sub sparancene la mine si ma ameninta un pic din priviri atunci cand incep sa ma simt linistita, impacata, fara regrete, sau pur si simplu atunci cand mi se pare ca merit la fel de mult ca oricine altcineva sa fiu fericita. Iar atunci cand ma simt bine in pielea mea, doamna asta serioasa devine de-a dreptul amenintatoare. Am rugat-o frumos sa nu ma mai viziteze decat cel mult pentru un ceai la ora cinci, dar sa nu-si mai prelungeasca vizitele mai mult de ora sase, pentru ca pana la urma nu e singurul musafir caruia trebuie sa-i acord atentie.
*
Dez-vrajit, dez-amagit, dez-indragostit, dez-legare…
*
Vreau sa ma sune cineva numai ca sa vad ca ii pasa, dar nu vreau sa vorbesc cu cineva. Asta nu suna a dorinta foarte sanatoasa. A, si tot vorbesc in gand cu cineva. Nici asta nu suna foarte bine, nu?
*
Si muzica:
“Astazi ne despartim, cum se despart apele de uscat” . Mi-a ramas in cap fraza asta dupa ce am plecat de la spectacolul lui Razvan Mazilu, Umbre de lumina. Un spectacol fascinant, despre infruntarea trecutului si transformarea fantomelor iubirilor moarte in “umbre de lumina”.
Am cautat si versurile, pentru ca nu mi le puteam scoate din cap, si am descoperit o poezie tare frumoasa a lui Stefan Augustin Doinas:
Astăzi ne despărţim
Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …
Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …
