You are currently browsing the monthly archive for iunie, 2009.
Liniste…un fel de bine , un fel de rau
Sunt lucruri pe care le vars aici cu o oarecare indecenta. Ma bazez pe anonimat, intotdeauna am facut-o.
E o vara care devine apasatoare.
Si inteleg in cel mai dureros mod ce inseamna: “Nu fac binele pe care il doresc, ci raul pe care nu-l doresc” (citat aproximativ, Pavel?; sa nu uit sa caut maine exact). Si ce mi-a spus cineva era previzibil, desi imi era teama sa aud: “desi vorbesti asa, nu vad nici o schimbare la tine”. Ce sa mai zic? Sa tin minte sa nu mai judec pe nimeni pentru ca fiecare face ce poate si ce stie, iar faptele nu sunt decat o particica din tablou. Tabloul in intregime cuprinde si ganduri, si neputinte, si zestrea cu care am venit, si hrana primita de la parinti, cuprinde tot ceea ce suntem. Iar tabloul asta nu poate fi judecat decat de Dumnezeu.
Muzica de vara
Am terminat de citit “Eva Luna”, de Isabel Allende. Imi pare bine ca am descoperit-o, imi aduce aminte de Garcia Marquez. Realism magic, dupa cum citesc in descriere (si imi place mult si gandul ca iata, realul poate sa fie si magic, dupa cum am crezut mereu). E aceeasi senzatie de a citi o poveste pe care am avut-o cand am pus mana prima data pe “Un vec de singuratate” . De tinut minte: povestind, poti supravietui insuportabilului.
A venit randul lui Kurt Vonnegut, cu “Planeta maimutelor”. Tuturor pare sa le placa , asa ca mai fac o incercare, dupa “Galapagos” pe care cred ca nici nu am terminat-o.
Bucuria nu vine din ce mi se intampla, ci din modul cum reactionez eu la evenimentele vietii.
Poti sa iubesti fara sa-ti doresti sa posezi acel ceva/cineva iubit? Sper sa invat.
Un Dumnezeu care nu mai imi implineste dorintele, ci ma ajuta sa nu imi implinesc dorintele.
Edit: Si sa nu uit sa renunt la ce nu e real.
Am realizat cat de putina credinta am. Cum se intampla ceva cat de mic in viata mea, cum ma intorc repede la mine insami, ma ingrijorez, ma tem, si cad. De parca nu ar exista nici un Dumnezeu.
Cat e de ciudat Dumnezeul asta care ne lasa sa ne purtam ca si cum nu ar exista…
A venit randul lui “Before sunset”. Hmm. Nu mai stiu cand l-am vazut prima oara, dar sigur eram mai romantica pe vremea aia.
In primul rand, Parisul e minunat. Minunat. De-abia astept sa il revad; a doua oara, mi-am promis, in loc sa alerg dintr-un loc in altul la un loc cu gramezi si gramezi de turisti, voi sta prin cafenele, ma voi plimba pe stradute pe unde nu ajung turistii, voi gusta un alt Paris.
Dar, revenind la film, m-am surprins gandindu-ma la cat de tragica e de fapt povestea. Bine, poate exagerez. Dar ma tot trezeam gandindu-ma la a doua zi, la a treia… Ce se intampla apoi? Variantele sunt putine si toate presupun compromisuri si suferinte. Totul iti lasa pana la urma un gust amar: uneori e prea tarziu, realitatea trebuie asumata, maturitatea inseamna si ca nu poti tot avea ce vrei, oamenii cu care te intalnesti in mod autentic sunt exceptia, nu regula, iar cand ii gasesti e bine sa ai grija de ei, nu sa-i tratezi cu “romantisme” hollywoodiene (gen “ne intalnim peste sase luni, dar nu ne stim nici macar numerele de telefon”)… si tot asa.
Totusi… e posibil ca la filmul asta sa se fi uitat doar cinica din mine.
Sfarsitul la ”Before sunrise”: cadre cu locurile prin care au trecut un barbat si o femeie cu cateva ore inainte. Locuri pustii, aproape derizorii (o Viena mai cenusie decat mi-o imaginez eu). Ei nu mai sunt acolo. Dar ceva a ramas, e inca acolo, aproape perceptibil… un ceva, nu un sentiment, nu o stare, i-as spune iubire daca nu ar sari credinta aia din mine care imi spune ca nu aia e iubirea, cel putin nu inca.
Ceva ramane in locurile pe unde trecem iubind. Nu?…
Dar si greseala de a crede ca intorcandu-ma, alaturi de cineva pe care l-am iubit, in locurile pe unde trecuse si iubirea noastra, voi regasi intacta iubirea. Ea, saraca, era. Noi nu mai puteam sa o vedem.
Incredibil cat de diferit suna cantat de Anjani…
Ploua afara. Si e vara, si copacii de pe strada mea miros asa frumos. Si ma bucur de ploaie cum nu m-am mai bucurat de mult.
Incerc sa invat, sa nu mai repet aceleasi si aceleasi greseli.
Mi-e dor sa ma bucur cu cineva. Nu conteaza de ce.
