…

O senzatie ciudata. Parca m-am trezit dintr-un somn de vreo doi ani. Un somn in care nu am vrut sa privesc ceea ce nu-mi placea, un somn in care am crezut ca pot sa fug de tot ce e rau si de durere si de amintiri.

Si m-am trezit dandu-mi seama ca amintirile si raul si durerea fac parte din ceea ce sunt, iar negandu-le, ma negam pe mine.

One word

Iarna asta a venit cu atatea doruri…

With only one word
You took the ice out of the air again
And put the heat back in the sun again
With only one word

With only one word
You put the weapons of the world away
It’s funny how one single thing you choose to say
Will change the world and then
It suddenly means something better

Every single thing I see, good or bad
You make it mean something better
Every pleasure, every pain
Every nightmare that I dream
Make it mean something better

With only one word
You change the ending of a tragedy
And summon power from the injuries
With only one word

Matematica

Mai stiu povesti? Stand toata ziua printre cifre, gandindu-ma tot timpul la cum sa mai facem niste savinguri (tot timpul e un picut exagerat, dar nu strica sa par foarte dedicata muncii), ma intreb daca mai stiu povesti.

Am prejudecata ca profesia te defineste ca si om. Daca te ocupi toata ziua de cifre, ajungi sa gandesti, mai devreme sau mai tarziu, mai degraba in termeni cantitativi decat calitativi. Ma trezesc uneori gandind procentual, ceva de genul: daca cineva imi spune “aproape bun” mie imi vine sa-l intreb cat de aproape de bun e “aproape bun” – e 90%, 50%?

Dar daca stau mai bine sa ma gandesc, nu e vorba de finante, ci de matematica. Mi-a placut mereu matematica, modul cum, daca o iei pe drumul cel bun, ajungi cu siguranta la final, triumful pe care il aveam cand mai cadea o bariera a neintelegerii, modul cum se impleteau teoremele si axiomele pentru a te duce unde voiai tu sa ajungi, si mai ales faptul ca pentru orice puteai gasi un model. Mi se face uneori dor de simplitatea pe care o vad eu in matematica, mi-ar fi placut sa fac din asta o profesie, dar nu m-am priceput niciodata prea mult la alegeri. Si, pana la urma, poate nu matematica m-a fascinat, ci certitudinile pe care le vedeam posibile in matematica, dar lipseau cu desavarsire oriunde altundeva, si mai ales in mine.

Si totusi cum se leaga povestile de matematica? Nu stiu prea bine. Cred ca tanjesc dupa un echilibru intre partea rationala si cea care poate sa inventeze si sa spuna povesti.

Crize

Cati dintre noi avem curajul sa nu ne spunem minciuni? E mai usor parca sa te casatoresti cu cineva pentru ca la un moment dat ai fost indragostit de acea persoana (dar nu o iubesti) decat sa recunosti ca preferi confortul a ceea ce cunosti decat aventura de a cauta ceea ce te face sa te simti implinit. E mai usor sa ramai in situatii/cu persoane confortabile, care te fac sa te simti gol pe dinauntru, decat sa risti sa cauti altceva.

Avem nevoie de socuri care sa ne oblige sa cautam altceva. Un soc e orice criza care te obliga sa te uiti mai atent la tine si la viata ta, orice criza care te obliga sa iesi un pic din confort si sa cauti altceva. E greu, iar puterea obisnuintei este mare, asa ca e foarte posibil ca  dupa ce trece criza sa te intorci la acelasi eu de dinainte. Dar un semnal de alarma a fost tras. Chiar daca te comporti ca inainte, ti-e frica. Stii ca ceva nu e in regula. Si stii ca va veni o alta criza, care va semana cu cea care tocmai s-a terminat, care va incerca sa-ti atraga din nou atentia ca ceva e in neregula. Si crizele se vor intoarce mereu, pana vei fi suficient de disperat sa schimbi ceva.

Rutina

Rutina e ca un bloc cenusiu de care ma izbesc zilnic. Uneori, rareori, apare cate o spartura in zid, prin care patrunde lumina, viata, bucurie. Cand se intampla asta, toate par bune asa cum sunt, iar fericirea nu mai e doar un cuvant gol.

Dar spartura e doar o spartura, iar zidul prea compact pentru a putea sa-l daram.Cenusiul invinge intotdeauna. Si totusi stiu ca dincolo este viata, doar ca trebuie sa invat sa ajung acolo. Si teama: daca voi ramane mereu pe langa zid?

Un film, o carte si doua ganduri

Cateva zile de boala, depresie, agitatie interioara, dar ceva bun tot a iesit din ele. O carte – Cea care alina, Anna Gavalda, si un film-Paris. Si vreo doua ganduri. Unu: chiar devenim raspunzatori pentru cei pe care ii iubim sau i-am iubit. Doi: trebuie sa cresc nitel, sa evoluez (asta legat de faptul ca m-am trezit repetand niste tipare de comportament care stiu sigur ca ma duc nicaieri si pe care credeam ca le-am lasat in urma).

Si am descoperit Koop si ma bate gandul sa ma duc la concert :

Koop-Island Blues

Renuntari

Cand te pierzi pe tine in incercarea de a-ti atinge visele, ce faci? Renunti la vise? Sau renunti la tine?

Vine un moment cand trebuie sa fii lucid, chiar daca doare. Sa ai luciditatea de a-ti infrunta visele naruite, si de a le reconstrui pe cele care inca iti mai apartin. Sa nu fugi de ruinele din tine, ci sa inveti sa traiesti cu ele. Si, mai important, sa refaci ce poate fi refacut, si sa recladesti de la zero ce nu mai are sens sa carpesti.

Uneori…

…

Despre sfarsituri. Si despre inceputuri. Despre asta as vrea sa pot scrie acum.

E liniste

Stau aici. Astept. Inaintea mea esti tu. In urma mea esti tu.

Sunt si singura si foarte fericita.

As vrea sa-ti spun multumesc.

As vrea sa intreb. Sa inteleg.

Dar  ma opresc. Si stau inaintea ta. Iar tacerea mea vorbeste mai bine decat o fac cuvintele mele.

Iar tacerea e singurul lucru pe care ti-l mai pot darui. Iarta-ma. 

Hooverphonic -Eden

Uitare

Sunt zile in care ma surp in mine si cu cat ma zbat cu atat mai adanc cobor.

Duminica greu de uitat. Tigari, plans si o carte care mi-a amintit. De vise. De iubire. De un alt eu, care inca nu-si pierduse inocenta. Nu mi-am plans de mila, dar am plans pentru mine, pentru partea din mine care a murit. Am bocit ca la o inmormantare.

Vreau sa uit. Vreau sa uit, pentru ca realitatea ma obliga sa uit. Vreau sa uit, pentru ca mi-e teribil de frica sa nu raman incremenita in momentul asta si sa uit sa traiesc.

Nu mai vreau decat sa uit.

Muzica de demult, de cand eram copil inca…